Aviditate şi dragoste, ce sentimente diferite ne încearcă la fiecare dintre aceste cuvinte! Si totuşi s-ar putea să fie acelaşi instinct denumit în două feluri, pe de o parte defăimat din punctul de vedere al celor deja avuţi, în care instinctul s-a mai potolit şi care se tem acum pentru „avutul" lor, pe de altă parte, privit din perspectiva nesatisfăcuţilor, a înşelaţilor şi deci preamărit ca „bun". Dragostea pentru aproapele nostru, nu este ea oare o dorinţă aprigă de o nouă proprietate? Şi de asemenea dragostea noastră pentru ştiinţă, pentru adevăr? Şi în general, orice dorinţă de lucruri noi? Ni se urăşte de ceea ce este vechi, de ceea ce ne aparţine în mod sigur şi întindem din nou mâinile; nici chiar cel mai frumos peisaj în care trăim trei luni nu mai este sigur de dragostea noastră, un ţărm oarecare, mai îndepărtat, este cel care ne stîrneşte aviditatea; ceea ce avem este de cele mai multe ori diminuat prin faptul că îl avem. Plăcerea faţă de noi înşine vrea să se menţină transformînd permanent ceva nou în noi înşine —aceasta înseamnă de fapt a poseda. A te sătura de o proprietate este a te sătura de tine însuţi. (Se poate suferi şi de prea-mult — dorinţa vie de a arunca, de a împărţi poate să-şi atribuie onoarea numelui de „dragoste".) Cînd vedem pe cineva suferind, ne folosim cu plăcere de prilejul oferit pentru al lua în stăpînire; acest lucru îl face de obicei cel binefăcător şi milostiv, care numeşte şi el „dragoste" setea stîrnită de o nouă posesiune, şi căruia aceasta îi produce aceeaşi plăcere ca o cucerire nouă care-i surîde. Dar dragostea dintre sexe se trădează cel mai limpede ca sete de proprietate: îndrăgostitul vrea să fie categoric singurul posesor al persoanei pe care o doreşte, el vrea să aibă putere absolută asupra sufletului precum şi trupului ei, vrea să fie singurul care este iubit, locuind şi dominând în celălalt suflet ca fiinţă supremă, cea mai demnă de dorit. Dacă ţinem seamă că aceasta nu înseamnă nimic altceva decît excluderea lumii întregi de la un bun preţios, de la o fericire şi o desfătare, dacă ţinem seamă că îndrăgostitul urmăreşte sărăcirea şi privarea tuturor celorlalţi competitori, vrând să devină balaurul comorii sale de aur, ca cel mal brutal şi mai egoist dintre toţi „cuceritorii" şi exploatatorii, dacă ţinem în sfîrşit seamă că îndrăgostitului însuşi tot restul lumii i se pare indiferent, palid, lipsit de valoare şi este pregătit să facă orice sacrificiu, să tulbure orice ordine, să lase în urma lui orice interes, atunci e într-adevăr de mirare că această aviditate sălbatică, această nedreptate a dragostei sexuale a putut fi preamărită şi divinizată într-o asemenea măsură de-a lungul tuturor timpurilor, ba chiar faptul că din această dragoste s-a preluat ideea de dragoste ca opus al egoismului, în timp ce ea este tocmai cea mai spontană expresie a egoismului. Este evident că folosirea curentă în limbaj s-a datorat aici celor ce nu aveau nimic şi erau dornici să aibă — probabil că ei au fost întotdeauna prea mulţi. Cei care se bucurau de multă avuţie şi saţietate în acest domeniu au scăpat ici şi colo câte o vorbă despre „demonul furios", precum acel atenian, cel mai amabil şi mai iubit, Sofocle, dar Eros rîdea oricînd de asemenea defăimători — tocmai ei au fost întotdeauna preferaţii săi. Există însă, ici şi colo pe pămînt, un fel de continuare a dragostei, unde acea dorinţă avidă pe care două persoane o au una pentru cealaltă a cedat în faţa unei noi dorinţe şi avidităţi, a unei aspiraţii comune superioare la un ideal aflat mai presus de ei, dar cine cunoaşte această dragoste? Cine a trăit-o? Numele său adevărat este prietenie.
Friedrich Nietzsche - "Stiinta voioasa"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu